Liniste

Privirea ii era fixa. Nu isi putea misca picioarele. In timp ce le strangea, palmele scoteau un scartait din cauza manusilor roz de menaj cu un numar mai mari, din care picura apa.

Maxilarul ii era inclestat si uitase sa respire. Isi dadu seama de asta cand instinctul de supravietuire ii facu pieptul sa se extinda brusc intr-o inspiratie profunda ce lasa aerul sa navaleasca violent.

pexels-photo-48828
Photo by drmakete lab from Pexels

Fusese atat de simplu. Se intamplase atat de rapid incat nu a avut timp sa se gandeasca. Statea in fata ferestrei deschise si asculta. Linistea ii astupa urechile asa cum face apa cand te inconjoara atunci cand te scufunzi.

Facu doi pasi pana in dreptul pervazului. Se sprijini de rama cu mainile inmanusate si privi in jos. Patru etaje dedesubt privirea lui se indrepta inghetata undeva in gol, peste umarul ei. Corpul nemiscat, lipit de pamant, ii parea de ceara.

„Da-i drumul. Arunca-te.” Isi auzise propriul glas de undeva din exterior.

Atunci ceva din cuvintele si atitudinea ei il facusera sa ezite. Dandu-si seama ca intentia ii slabise, fiara din ea s-a asmutit, cu mainile intinse in fata, si l-a ajutat sa isi duca decizia la bun sfarsit. Doua secunde mai tarziu, disparuse din cadru. In acel moment piesele din joc au facut click. Toate erau aranjate la locul lor.

Se indeparta de langa fereastra in timp ce apa ce picura inca din manusi lasa o dara in urma sa. Se aseza in sezut intr-un colt al camerei, cu picioarele intinse. Avea sa ii astepte atat cat era nevoie. Facuse tot ce ii statea in putere sa il opreasca, iar acum era in stare de soc. Nimeni nu ii va pune la indoiala povestea.

Advertisements

Dansul frunzei

Privea fascinata dansul frunzei in cadere. Aceasta se rotea ca o balerina in galben, cu mainile si picioarele rasfirate in forma de stea. Facea o spirala, apoi aluneca inapoi in sus precum o barca pe un val inalt. Linistea ce acompania acest dans avea propria sa muzicalitate.

„Unde ai plecat?” Vocea lui o facu sa tresara. Tocmai rupsese o vraja.

„Iar am facut-o?” intreba Carmen zambind.

Nic zambi si el. „Da. Esti foarte simpatica. Se vede pe fata ta. Iti muti privirea treptat in jos, dupa care se defocalizeaza.”

„De fapt atentia mi se concentreaza in interior, de aceea privirea este defocalizata. Pentru ca nu mai exista nimic in mediul extern ce prezinta interes pentru mine in acel moment. Dar nu mi-am dat seama ca este asa de evident.” remarca amuzata Carmen.

„E ca si cum te-ai incuia intr-o camera fara ferestre. Te izolezi intr-o incapere din spatiul tau mental. As fi curios sa dau buzna in camera, sa vad cu cine te prind acolo.”

„Ha. De cele mai multe ori sunt doar eu cu mine. Acum, de exemplu, eram cu o frunza balerina.”

„Traiesti atat de mult in capul tau.”

„E cel mai sigur mediu pe care il cunosc.”

Yellow ballerina
Photo by Ed Shelley on Unsplash

Si zicand aceasta Carmen puse ceasca de cafea jos, se indeparta de fereastra si se indrepta spre etaj. Avea o durere minunata in tot corpul. Abia putea sa isi duca mainile la spate pentru a-si desface sutienul. Fiecare pas pe care il facea in sus pe scari ii facea picioarele sa pulseze, de la fese pana la genunchi. Isi musca buzele, savurand fiecare miscare ce o facea sa tresara si sa constientizeze mai mult ca trupul ii era acolo, mai prezent ca niciodata.

Stia ca o privea in timp ce ea pasea leganat in sus pe scari si asta ii aducea cel putin la fel de multa placere ca senzatiile provocate de efortul fizic.

„Da. Priveste ce opera de arta ai creat” gandi ea.

Piramida de metal care (imi) guverneaza lumea

Se facea ca sunt in fata cladirii de birouri unde lucrez. Stateam acolo nehotarata de ceva timp. Intr-un final intru in cladire, cu gandul sa urc la etajul 4. Vine liftul si intru singura in el. Usa se inchide. Butoanele de pe peretele liftului sunt doar de la 1 la 4, desi cladirea are mai mult de 4 etaje. Apas pe butonul 4 si observ ca pe afisajul de deasupra apare o alta cifra, cifra 7. Ma sperii un pic, dar zic, asta e. O sa vad eu cum fac. Patru este etajul pe care il detine firma la care lucrez in cladirea de birouri, dar numarul patru a fost si numarul etajului in doua din locatiile in care am locuit in Bucuresti. Cifra 7 in schimb nu imi spune mare lucru la inceput, dar acum ma face sa ma gandesc la al 7-lea cer, la fericire deci. Era si un serial pe care il urmaream cu placere cand eram mica „Seventh Heaven”, cu un pastor care avea o familie fericita si numeroasa, cu 7 copii.

Cutia metalica incepe sa urce, cu mine in ea. Etajul 1, 2, 3. Liftul incepe sa prinda viteza. 4,5,6, accelereaza. 7,8,9…  deja prinde viteza asa de mare incat nu se mai disting cifrele pe afisaj si urca, urca neincetat. Ma sperii si incerc sa ma tin de ceva pentru ca din cauza acceleratiei liftul a inceput sa se clatine. Imi dau seama ca nu am ce face pentru a impiedica ascensiunea si ma las purtata oriunde ma va duce. In aceasta etapa a visului iese in evidenta faptul ca m-am predat – lipsa de rezistenta la schimbare, sau/si faptul ca incerc sa go with the flow, sa merg cu valul. Incerc sa anticipez si sa ma prind de ceva, pentru a nu ma rani, in eventualitatea in care ar face o oprire brusca. In vis imi trece prin cap ca la o viteza atat de mare este posibil sa calatoresc in timp si sa ajung in viitor. La un moment dat liftul se opreste. Usile se deschid si ajung intr-un spatiu post-apocaliptic, postbelic.

Locatia este la etajul unei cladiri de birouri, unde toate sunt vraiste in jur. Scaune si birouri daramate, hartii imprastiate peste tot.  Ca un teren de lupta, care sufera urmarile conflictului. Ca un corp, care somatizeaza conflictul interior, o dovada ca lupta este reala si nu s-a terminat inca. Etajul este populat de oameni care se lupta cu Sistemul. Emotii, poate, care incearca sa isi castige locul in psihicul constient, emotii care au fost prea mult timp reduse la tacere si acum riposteaza, incearca sa isi castige si ele niste drepturi. Sunt sensibila la cauza acelor oameni si ma alatur lor. In timp ce discutam despre planurile noastre, sunt constienta ca peste tot sunt camere de filmat care apartin regimului care este la putere si care ne urmareste fiecare pas. Big Brother, pregatit sa intervina in forta in caz ca actiunile oamenilor i-ar periclita pozitia. Este ratiunea, vigilenta ca nu cumva emotiile sa se organizeze atat de bine si sa prinda puteri atat de mari incat sa preia puterea.

Observ intr-un colt al open space-ului un fel de debara cu o fereastra pe un perete si cu o usa cu geam pe celalalt. In ea este inchis un om care pare chinuit. Oamenii imi spun ca acela este Paznicul si ca l-au incuiat acolo pentru ca se daduse de partea Sistemului. Au observat la timp ca incepuse sa dezvolte trasaturi specifice Regimului si, pentru protectia lor, nu au vrut sa il lase liber printre ei. Vad cum Paznicul se plimba agitat, innebunit, singur, prin debaraua de 2 metri patrati. Simt compasiune pentru el.

Ne intoarcem la planurile noastre si ma decid sa ii insotesc pe oameni intr-o incercare de a negocia cu Marea Masinarie, un fel de conducator al Sistemului. Pare ca emotiile ar vrea sa negocieze cu rationalul pentru un loc in viata mea. Ele cer respectul, atentia si drepturile care li se cuvin. Ne urcam in niste masinute si inaintam pe strazile pustiite din Bucuresti spre locul intalnirii. Ajungem la Marea Masinarie, care este un fel de piramida sudata din bucati mari de metal si care este foarte inalta si amenintatoare. Noi suntem ca niste jucarii pe langa ea. Cumva, din greseala, ajungem acolo prin spatele Masinariei, nu prin fata ei, asa ca nu are ocazia sa ne vada venind. O luam prin surprindere si are impresia ca am atras-o intr-o ambuscada. Planul pare ca a fost prost facut, pentru ca Masinaria incearca sa se apere tragand cu proiectile in noi si asmutind si fortele aeriene asupra noastra, pentru a ne izgoni. Incepem sa ne retragem, pentru ca nu ne putem compara cu forta acelei armate. Fugim cu totii cum putem cu masinutele noastre. Unii dintre coechipierii mei nu scapa, sunt doborati pe drum. Ratiunea incearca sa se apere cu armele pe care le are impotriva emotiilor, pe care le simte ca o amenintare. In acest conflict sta o teama ca emotiile vor navali si vor invinge ratiunea. Dar ele, saracele, nu doreau decat o negociere, o convietuire pasnica. In batalia care se isca astfel ca urmare a fricii de furtuna sentimentala, unele dintre emotii sunt omorate, sunt suprimate, iar armata emotiilor este nevoita sa bata in retragere, sa fuga, sa se ascunda in spatele  unor ziduri.

sophia-valkova-30138
Photo by sophia valkova on Unsplash

Reusesc sa ajung cumva prima inapoi la baza, in open space-ul de birouri. Nu mai este nimeni cu mine acolo. Vad din nou debaraua cu Paznicul inchis in ea. Pare a fi intr-o stare deplorabila, mai rau decat era cand am plecat. Din cand in cand scutura din cap, de parca ar incerca sa scape de niste muste imaginare, sau de parca ar incerca sa se elibereze din niste lanturi inexistente. Ma intreb de cand nu o mai fi mancat. I-o fi dat cineva apa? Cand il vad ca se apleaca si incepe sa bea apa dintr-un wc pe care nu il sesizasem pana atunci, decid sa il eliberez. Oricat de rau ar fi, nu merita un astfel de tratament inuman. Ma duc si descui usa debaralei, foarte mandra de ceea ce fac, dar si un pic tematoare pentru ca nu stiu exact cum va reactiona. Este posibil sa reactioneze violent din pricina conditiei in care se afla. Ma dau un pic la o parte sa ii fac loc sa iasa. Paznicul pare ca nu m-a observat si nici nu da atentie usii deschise, in schimb se apleaca peste fereastra deschisa de pe peretele opus si vomita.

Si atunci m-am trezit.

Mult timp nu mi-am dat seama cine este Paznicul, dar, fiind o persoana care este inchisa intr-o cutie, e asemanator cu cineva care gandeste „inside the box”, conventional. Gandirea in termenii pe care societatea ni-i impune inca de mici copii, prin educatia din scoala, din familie, prin presiunea grupului, prin conventiile sociale si prin gura lumii. Omul ala se zbate ce se zbate si pana la urma cedeaza, se lasa pagubas. Desi ar avea cateva moduri prin care ar putea sa evadeze din gandirea limitata de convingeri impuse, de exemplu ar putea sa sara pe fereastra, ar putea sa sparga geamul de la usa, ar putea chiar sa incerce sa sparga usa, nu o face. Daca traieste suficient de mult intre limitele de gandire impuse de altii, ajunge atat de rau incat nici atunci cand i se ofera o portita de iesire, nu stie sa o foloseasca in avantajul sau. Nici nu o vede. In schimb refuleaza pe alte parti. Atunci cand omul acumuleaza suficiente frustrari, acestea trebuie sa iasa pe undeva. Din cand in cand trebuie sa elibereze supapa si sa verse afara gandurile care cladesc presiunea interioara. De multe ori insa, aceasta modalitate de eliberare a presiunii nu se realizeaza intr-un mod elegant. Dimpotriva, se face prin intermediul unor comportamente distructive, sau dezgustatoare, sau toxice.

A ramas totusi o intrebare. De ce emotiile sunt cele care l-au inchis pe Paznic in debara? De ce tocmai ele? Este pentru ca atunci cand gandesti in afara conventiilor, exista riscul sa ranesti sentimentele persoanelor dragi? Sau este din cauza ca motivul pentru care te supui societatii si gandesti la fel ca toata lumea este ca sa nu fii respins de ea, deci ca sa nu iti fie tie ranite sentimentele? Emotiile nu vor sa fie ranite si atunci te inchid in debara, omule conventional.

O noapte la hotel

Carmen privea becul mare, atarnat de un cablu gros. Avea un fel de tichie de metal deasupra, care se continua cu un grilaj gros de fier ce il inconjura si care il proteja. Desi era cam de dimensiunile unui cap de copil, lumina pe care o imprastia era difuza si crea umbre ce se strecurau prin unghere, completand frisonul vizual, astfel ca cea mai mare parte din treaba cu iluminatul camerei era indeplinita de luminile stradale ce intrau prin fereastra imensa, aproape cat peretele.

20171008_060913

Isi trase si mai mult pilota peste nas si se afunda in perna si salteaua moale. Poate un pic prea moale.

Asculta ritmul ploii ce lovea in geam si isi indrepta privirea spre dreapta. “Rainy days, cold nights to remember…” ii suna in cap un singur vers de vreo ora incoace. Privi ramele negre metalice care incadrau ochiurile de geam, si sistemul de deschidere complicat, ca un fel de zavor lung cu brate din fier forjat ce traversa fereastra fix prin mijloc.

Intre ansamblul de fier de la geam si dulapul de metal, ca de armata, de pe peretele opus Carmen se simtea bantuita. Frigul din camera inalta ajuta si el. Nu era un sentiment neplacut. Putea spune chiar ca o linistea faptul ca era inconjurata de fantome ale persoanelor care muncisera odinioara in fabrica devenita hotel. Un fel de curiozitate de a afla lucruri noi despre niste vechi prieteni i se plimba prin minte. Ii imbratisa pe toti cu o privire calda ce trecea dincolo de limitele impuse de curgerea fireasca timpului. Adormi cu imagini inchipuite ale scenelor care se desfasurasera in fosta fabrica si cu recunostinta ca era capabila sa se bucure de partile bune din fiecare experienta.

“Uau, ia uite ce luna.” Se auzi prietena ei din patul alaturat, in toiul noptii. Carmen nu isi dadea seama exact cat timp dormise pana in acel moment.

Intredeschise ochii si isi indrepta privirea spre dreapta sus. Intradevar, prin ochiurile multe ale ferestrei vedea o luna stralucitoare, dar mai rece decat cel mai adanc lac glaciar. O saluta cu un zambet si se intoarse imediat la visul din care fusese intrerupta.

Calatoria interioara

O buna prietena a mea are pasiunea de a calatori. In momentul in care scriu, a vizitat deja 16 tari. Spune ca a devenit dependenta de asta. Imi vine uneori sa o intreb de ce anume fuge atunci cand ia rucsacul in spinare si pleaca in lume. Dar ma abtin, pentru ca nu vreau sa ii umbresc bucuria si pentru ca intuiesc o usoara rezistenta la introspectie. Recent am descoperit si eu placerea calatoriei. Doar ca eu calatoresc in interior, in subsolul prafuit al subconstientului. Este o calatorie cel putin la fel de minunata. Un fel de Calatorie spre Centrul Pamantului, dar nu de Jules Verne, ci scrisa de mine. Aventuri care mai de care – intalniri cu trecutul, revelatii, personaje care isi fac cunoscuta prezenta in vise si care imi transmit mesaje, placerea de a descifra codurile si simbolurile prin care imi vorbeste subconstientul, o adevarata munca de detectiv. Apoi ar mai fi satisfactia de a trece peste teama de necunoscut, recunostinta pentru ghizii care ma insotesc in frumoasa calatorie si lectiile invatate.

eduard-militaru-88755
Photo by Eduard Militaru on Unsplash

Iar schimbarea, schimbarea vine atat de subtil incat nici nu o simt. Noroc ca cei din jurul meu, cei care sunt destul de apropiati incat sa observe, dar suficient de dezinteresati incat sa nu isi ascunda opinia sincera, ma atentioneaza din cand in cand ca de la o vreme sunt diferita. Cam de cand? Intreb eu, incercand sa identific momentul  sau poate factorul care a declansat schimbarea. Cred totusi ca incerc in zadar, pentru ca nu exista un astfel de moment sau factor singular. E o intreaga constructie in terapie care determina schimbarea atunci cand aceasta este necesara si dorita, iar totul se intampla in ritmul pacientului.

Am inteles ca in procesul terapeutic se creeaza un microunivers, se simuleaza viata reala intr-un mediu sigur. Terapeutul este pe rand ghid, prieten, parinte, iubit, dusman, profesor, vraci, Mama Omida, sau necuratul in persoana atunci cand te determina sa te gandesti la teme pe care de obicei le izgonesti din gandirea constienta.

Recunosc, mi-am folosit terapeutul ca pe o galeata, in care mi-am varsat toate gandurile pe care nu am avut curaj sa le spun nimanui, niciodata, de frica de a nu fi judecata. Toate frustrarile, dorintele, durerile si toata ura si agresivitatea pe care, precum o persoana bine crescuta, nu o puteam directiona catre cei din jurul meu. Am facut-o fara mila, ca deh, daca tot ia atatia bani, sa munceasca pentru ei. Ce, eu fac doar ce-mi place la munca? Si oricum, stia in ce se baga. Doar nu se astepta sa ii vina in terapie oameni fericiti care sunt perfect impacati cu ceea ce sunt. De-asta am si pastrat o formula de adresare la persoana a 2-a plural, plural de politete, in discutiile cu terapeutul meu – ca sa nu o vad ca pe o persoana in carne si oase, o persoana care simte si care poate sa fie ofensata sau afectata negativ de vorbele mele. Ea este pentru mine o inteligenta artificiala, ceva fara emotii. Si culmea, chiar ea m-a incurajat sa fac asta. Mi-a repetat de nenumarate ori sa spun exact ce imi trece prin cap, fara filtru. Tot ce simt si gandesc. Stau si ma intreb uneori daca terapeutii nu sunt un fel de masochisti, stand acolo pe fotoliu, inghitind toate porcariile nebunilor care le trec pragul si empatizand cu ei.

Terapeuta mi-a aparut in vise, pe rand, ca o amica de betie, ca Dalai Lama, ca un mentor/antrenor, ca un barbat neingrijit si rautacios care ma trage la raspundere, ca o tiganca ce se catara dupa mine pe pereti si care refuza sa imi fie nasa, sau, in ultima vreme, ca un bancomat care imi inghite cardul in mod misterios.

Mi-a amintit intr-o sedinta recenta cum la inceputul terapiei ma tot intreba: Si ce simteai in momentul X?, iar eu ii spunem ce gandeam, in loc sa numesc emotii. Ea insista: V-am intrebat ce simteati, nu la ce va gandeati. Pauza. Nu eram in stare sa scot nimic. Acum ma amuz, pentru ca mi se pare ca ma comportam ca si cum as fi fost retardata. Retardata emotional. Am remarcat chicotind intr-una din sedinte ca acel cabinet seamana cu o sala de fitness, doar ca acolo in loc sa imi exersez muschii corpului, imi exersez muschiul emotiilor.

Am ramas perplexa de cum se potrivesc unele intamplari si par ca au legatura unele cu altele. Eu le zic coincidente. Terapeuta le zice „coincidente, da…”, si desi cand sunt intinsa pe canapea nu ii vad fata, ii simt zambetul amuzat, ca al unei surori mai mari care asteapta sa ma impiedic de prag ca sa imi spuna apoi „Ti-am zis eu”.

Sa luam un exemplu. La un moment dat in sedintele de terapie incepusem sa discutam despre cat de important este sa iti permiti tie insuti sa simti toate emotiile, atat pe cele care de regula sunt vazute ca fiind “bune”, cat si pe cele pe care le numim “rele”, si cat de sanatos este pentru suflet sa iti dai voie sa le simti pe toate. In aceeasi perioada, la sedintele de yoga mi se povestea ca pentru memorarea pe termen lung a starii pe care o ai intr-o anumita postura este important sa acorzi atentie senzatiilor resimtite de fiecare din cele 5 simturi ale corpului in postura respectiva si ca in concluzie la fiecare ora de yoga eram invitata „sa simt”.

Ambele surse ma invitau sa simt. Jung a folosit termenul de sincronicitate pentru a desemna aceste coincidente, dar nu conteaza cum le numim. Ele sunt mereu in jurul nostru, ne transmit mesaje, uneori mai evident, alteori mai subtil, dar cel mai important este ca pentru a le observa si acorda importanta care li se cuvine, este necesar sa fim mereu in contact cu noi insine.